Fanteziile copilului: cum să le înţelegem şi cum să le explorăm
Mulţi părinți se panichează în faţa constatării că micuţii lor împletesc adevărul şi “minciuna”, construind poveşti frumoase, dar ireale. Îngrijorările părinţilor au în prim-plan tendinţa copilului de a denatura adevărul (“Copilul meu minte?”) şi abilitatea lui de a se conecta la realitate (“Pe ce lume trăieşte?”). Tocmai de aceea, ne face bine să ştim, nouă, adulţilor, că fantezia copiilor este – până la un punct - un aspect firesc şi necesar în creşterea lor emoţională. Copiii au nevoie de ajutor să îşi exploreze scenariile imaginare, să le dea frâu liber şi să le “consume”, să le deblocheze. Fanteziile unui copil sunt expresii ale sentimentelor sale şi de aceea este bine să fie luate în serios.
Cercetările în domeniu demonstrează statistic că, în general, copiii care îşi dezvoltă potenţialul imaginar dovedesc un mai mare coeficient de inteligenţă (IQ). S-ar părea că ei reactionează mai prompt şi eficient în faţa dificultăţilor şi pe parcursul proceselor de învăţare.
Imaginaţia copiilor mici
O menţiune aici este de asemenea foarte importantă: creierul copiilor abia după 2 ani începe “munca” de sortare între elemente reale şi elemente imaginare. Abia spre 3 ani majoritatea copiilor devin capabili de o distingere (un “pui” de distingere) între realitate şi fantezie. Pot de exemplu să inţeleagă şi să explice că se prefac că fac injecţie (atunci când se joacă de-a doctorul), că hrănesc păpuşile cu o mâncare de jucărie şi că ursuleţul de pluş poate fi lovit pentru că nu îl doare cu adevărat. Totodată, capacitatea aceasta de discernere este foarte departe de a fi stabilă sau matură. Prin urmare, ursuleţul va “plânge” totuşi, uneori, atunci când este lovit, iar păpusile vor însoţi copilul la masă şi vor “gusta” realmente din supă, copilul nerealizând că ele se vor murdări de mâncare (pentru că nu o pot înghiţi). Iar cu injecţia, de exemplu… Ei bine, da, copilul VREA să se prefacă a face injecţii păpuşilor, dar dacă ne prefacem noi că îi facem injecţii lui, s-ar putea să îl copleşească instantaneu emoţiile şi să fugă plângând, speriat cu adevărat.
Într-o dimensiune minimalistă, tot aşa putem înţelege şi “minciunile” copiilor mici. Pentru ei, realitatea are încă extensii şi interpretări şi este încă “în probe”. Minciuna aceea reprobabilă, de care ne temem, nu la vârstele acestea apare. Minciunile primilor ani de viaţă sunt îndreptăţite de nivelul de dezvoltare a creierului copiilor. Ele sunt încercări de a cunoaşte, de a testa şi de a manipula realitatea: aşa cum lucrătorii comerciali manipulează marfa, şi nu aşa cum politicienii manipulează electoratul.
Prin urmare, este delicat, dar să nu fugim de imaginaţie! Este perfect ce se întâmplă, face parte din procesul integrării în lumea reală. Este mijlocul creierului de a testa realitatea şi de a verifica amănunt cu amănunt cum stau lucrurile. Şi mai este o capacitate deosebită pe care o au în special copiii, de a se preface, de a se juca de-a ceva, pentru a readuce emoţii dificile în prezent, dar într-un context controlabil. Astfel, eu doar mă prefac că fac injecțiile (de care îmi este frică) şi nici măcar nu mă înţep eu, ci pluşurile sunt înțepate, iar pe ele nu le doare!
Copiii au nevoie să le permitem oaza de imaginaţie, cu scop terapeutic şi de explorare sau de descoperire a lumii, dar să şi rămânem reperul realităţii şi să le amintim cu blândeţe unde se termină imaginaţia şi unde începe realitatea, tocmai ca să îi asigurăm astfel că ei rămân în siguranţă.
Imaginaţia copiilor mai mari
După vârsta de 5, 6 ani, dacă lucrurile au decurs bine, ne putem aştepta de la creierul copilului să poată delimita majoritatea aspectelor ce ţin de imaginaţie (fantezie) de cele care ţin de realitatea de zi cu zi, testată de el până acum, pe parcursul anilor. Copilul acum se poate folosi de fantezie fără a risca să se “cufunde” sau să se “piardă” în ea.
Iată ce spune Violet Oaklander, doctor în psihologie, autoare a cărţilor Ferestre către copiii nostri şi Comoara ascunsă: O hartă către sinele copilului. “Folosindu-ne de puterea fanteziei, putem atât să ne distrăm cu un copil, cât şi să aflăm care este nivelul său de dezvoltare. De obicei, nivelul de dezvoltare a fanteziei unui copil (felul în care face diverse lucruri şi se mişcă în lumea lui imaginară) este acelaşi precum cel din viaţa sa reală. Prin intermediul fanteziei, putem investiga tărâmurile intime ale fiinţei copilului. Putem aduce la suprafaţă aspecte pe care copilul le ascunde sau le evită şi putem afla ce se întâmplă în viaţa copilului, din propriul lui punct de vedere. Toate acestea sunt motive pentru care încurajăm fantezia şi o folosim ca instrument terapeutic.”
Cum îi incurajăm pe copii să fantazeze “organizat” şi “eficient”? Ne cunoaștem deja copiii. Unii se joacă foarte mult şi le face plăcere să ne implice. De prea multe ori, ancoraţi în propria anxietate sau reţinere, părinţii se opun şi îi inhibă şi pe copii. O mămică divorţată povestea despre fetiţa ei de 6 ani, o fetiţă încordată, rece şi destul de inexpresivă în grupul de copii, care somatiza foarte uşor, alegându-se din senin cu iritaţii roşii pe faţă: “Cel mai des vrea să ne jucăm de-a calul şi călăreţul. Eu trebuie să fiu calul şi ea îmi spune ce să fac, când să stau, când să pornesc, trage de hăţuri. Eu mă joc cu ea orice, până ajungem aici. Nu mă simt bine să mă joc cu ea aşa. Îi spun şi ne oprim. O opresc eu. Ea se supără atunci şi îmi reproşează că nu mă joc cu ea. În general, în jocuri, se supără uşor dacă nu fac cum vrea ea... Eu nu vreau să fac cum vrea ea, nu mă simt confortabil uneori.
Cu tatăl ei se joacă altfel. Dar pe el îl vede mai rar, atunci când poate el. De obicei, promite că vine să o ia de la grădi, să o vadă la meci, să o ducă în parc, şi în ultima clipă anulează sau întârzie. Are un program foarte încărcat. Uneori, fetiţa mea face crize de plâns şi, de fapt, de isterie... destinate lui tata. Îl sună şi plânge şi ţipă în telefon după el, ca un ultimatum. Atunci el îşi anulează ce are şi vine şi o ia cu el jumătate de zi, o zi.”
În fanteziile de joc ale fetiţei, ea preia controlul asupra mamei. Pe tata, la care are cu greu acces, îl controlează cum poate şi când poate. Pe mama, pe care o are lângă ea tot timpul, are nevoie să o “subjuge”, iar acest lucru inacceptabil, “indecent”, reiese abia în joc.
Părinţii sunt divorţaţi şi copilul simte că nu are suficient control asupra vieţii sale, că nu poate cere pur şi simplu şi primi afecţiunea după care tânjeşte şi, în plus, există o supărare pe părinţii care au ales în locul ei, pe a căror separare ea nu a cerut-o, dar trebuie sa o îndure. Fetiţa, prin joc, arată toate aceste lucruri... pentru cine are deschidere să o “audă”.
Fanteziile şi poveştile copiilor
Copiii care sunt în mod natural atraşi spre poveşti, spre citit şi spre scris, pot compune poveşti. Îi putem stimula, ajutându-i să le compună verbal sau din desene, oferindu-le sugestii şi suport fizic (culori, creioane, hârtii albe, colorate, carneţele, hârtiuţe tăiate în mod egal pe care le pot perfora şi prinde cu panglica, aşa încât să îşi facă propriile “cărticele”, cu câte pagini vor ei.) Odată ce prind gustul, vor continua singuri. În plus, pe copiii cu înclinaţie spre compunere de poveşti, care au ajuns la 5-6-7 ani, acest avânt îi va încuraja să înveţe să scrie, special ca să îşi poată redacta poveştile. Dar şi fără să scrie, copiii pot înlănţui secvenţe de imagini desenate, pe care vi le reproduc, dacă îi ascultaţi. Conducându-i cu tact, prin întrebări, puteţi descoperi mult din lumea lor interioară, dacă porniţi de la scenariile povestite de ei.
Voi reda mai jos două din poveştile Mariei, o fetiţă de 7 ani care desenează foarte mult (ar face asta toată ziua). Recent, a început să scrie structurat, pe caiet dictando, aşa că a decis să îşi facă un caiet numai pentru poveşti, pe care îi place mult să le compună. I-a pus titlul “Poveştile lui Maria de leagăn cu animale şi litere”.
Povestea zebrei fără dungi. “A fost odată o zebră care s-a născut fără dungi. Tot satul râdea de zebră. Zebra a plecat departe ca să îşi găsească dungile şi mâncare şi un adăpost. S-a întâlnit cu o doamnă zebră tot fără dungi, s-a îndrăgostit pe loc de ea şi ea de el şi s-au căsătorit.”
Aş întreba-o pe Maria cine ar putea să fie zebră, din persoanele pe care le cunoaşte ea. Ea se simte vreodată ca o zebră care s-a născut fără dungi? De ea cine râde? Simte nevoia să plece departe de clasa de copii? Dar departe de casă? De mami, de tati? Poate de altcineva? (Ştiu despre Maria că părinţii ei sunt separaţi şi fiecare are o nouă relaţie, ei prezentându-i Mariei partenerii şi familia acestora.) Aş ruga-o pe Maria să fie “satul” sau oamenii din sat şi să îi vorbească zebrei - aşa încât să aflu ce lucruri dureroase şi batjocoritoare au auzit urechile ei. Aş ruga-o apoi să fie zebra fără dungi şi să le răspundă. Să îmi spună ce gândeşte zebra...
Povestea fetiței şi a pietrei. "A fost odată, într-o ţară îndepărtată, o piatră micuţa, dar fericită. Pe ea a găsit-o o fetiţă pe nume Alexandra şi a iubit-o mult de tot, până când a pierdut-o. Fetiţa a plâns trei zile, mult şi nu a găsit-o aşa. Apoi a căutat-o patru zile fără oprire până când a găsit-o. Fetiţa a spus "Ura!" de trei ori. Vedeţi, dragi copii, că plânsul nu ajută la nimic, în afară să te eliberezi. Nu ajută, ci căutatul te ajută să găsesti lucruri."
Aş ruga-o pe Maria să fie, pe rând, fetiţă şi piatră. Piatra fericită din ţara îndepărtată. Piatra iubită mult de fetiţa Alexandra. Cum se simte? Ce ar spune? Ce face? Cum arată? Cum se simte în mână? Apoi, piatra pe care o pierde Alexandra. Ce face piatra în cele 3 zile în care plânge fetiţa mult dupa eă, dar nu o găseşte? Ce face în cele patru zile în care Alexandra o caută fără oprire? La ce se gândeşte piatra? Ştie că este căutată?
Toate personajele din povestea unui copil întruchipează câte ceva din el, sunt un “alter-ego” al lui. Piatra este personajul “ascuns” din relatare şi vrem să o ajutăm pe Maria să conştientizeze şi acest aspect al ei, orice ar fi în acest aspect pe care ea îl “trece cu vederea”.
Apoi, aş ruga-o să fie fetiţa. Să intre în rolul ei. Şi să facă ceea ce face fetiţa din poveste. Personajul fetiţei este destul de clar descris în acţiuni, pare că Maria are un rol puternic şi conturat în poveste. Şi pozitiv, un rol care o ajută, care îi oferă ceea ce ea, în realitate, are nevoie: să caute, în loc să plângă. Tocmai de aceea, aş ruga-o pe Maria să “joace”, să facă ceea ce face fetiţa din poveste. Să joace rolul fetiţei ca şi când ar fi la teatru. Pentru ca propria ei lecţie, propria ei înţelepciune, să o şi pună în acţiune... Să o trăiască cu corpul ei, conştientizând-o astfel şi asumând-o.
“Copiii au o mulţime de fantezii despre lucruri care nu s-au întanplat niciodată cu adevărat. Cu toate acestea, respectivele fantezii sunt pentru ei foarte reale şi de multe ori, copiii le ţin pentru ei înşişi, ceea ce îi poate face să se comporte în moduri inexplicabile. Aceste fantezii imaginare-reale provoacă adesea sentimente de teamă sau anxietate. Ele trebuie scoase la lumină, pentru a putea fi abordate şi a li se putea pune capăt.” (Dr. Violet Oaklander)
Poveştile copiilor pot fi cutremurător de înţelepte, după cum vedem. Copiii nu ştiu ce izvor de putere şi înţelepciune este în ei şi trebuie ajutaţi să se conecteze la el.
Exerciţii de autocunoaştere: Fanteziile propuse de părinţi
Unii copii reacţionează foarte bine la a asculta poveşti, pe care le putem spune în orice formă: oral, scris, cu ajutorul marionetelor. Le citim sau le inventăm, eventual le punem în scenă, dar lăsându-le finalul deschis. Ele sunt însuşite de copil, care pătrunde în ele şi le construieşte mai departe. În final, el va desena ceea ce şi-a imaginat. Astfel de incursiuni imaginare se numesc exerciţii de fantezie ghidată.
Aceste poveşti trebuie citite cu intonaţie şi suficient de lent, încât copiii să aibă timp să “facă” lucrurile pe care le sugerăm în text. Copiii sunt invitaţi să închidă ochii şi, dacă le vine mai la îndemână, să se întindă pe burtă. Daca micuţul dumneavoastră rămâne reticent să închidă ochii, asiguraţi-l cu o frază precum: “Încearcă şi eşti liber să deschizi ochii pe furiş, ori de câte ori simţi nevoia.” Sunt mari şansele să îşi dea seama, după câteva încercări, că nu se întâmplă nimic îngrozitor. Este indicat să lăsaţi orice simţ al penibilului la o parte şi să încercaţi să “simţiţi” povestea, eventual închizând şi dumneavoastră ochii. Iată câteva exemple de fantezii ghidate, oferite de Dr. Violet Oaklander în cartea sa, Ferestre către copiii noştri.
Fantezia cu aripile. “Prefă-te că observi ceva caraghios pe spatele tău. Dintr-o dată îţi dai seama că îţi cresc aripi! Cum te simţi cu aripile astea pe spate?... Încearcă să îţi mişti aripile şi să vezi cum te simţi când faci asta... Acum uită-te în oglindă şi dă din aripi... Acum imaginează-ţi că urci pe un deal cu noile tale aripi în spate. Când ajungi în vârf, îţi deschizi aripile şi urci în văzduh... Ce vezi în timp ce zbori? Cum te simţi acum că poţi zbura prin aer? Vezi alte animale sau oameni? Acum imaginează-ţi că te îndrepţi spre pământ. Când ajungi jos, aripile îţi dispar şi te găsesti din nou în această cameră.”
Terapeuta exemplifică puţin direcţia în care au îndreptat copiii lucrurile, pornind de la această fantezie.
“John, în vârstă de 6 ani, s-a desenat zburând drept către o stancă neagră. Mi-a spus: “Am făcut ceva. Am făcut un soare sau o stâncă. Eu port o cască de protecţie. Apoi îmi aşez capul uite-aşa, ca să dau cu el în stâncă. O să îmi fie greaţă. Hai Superman!”
- Ţi-ai dori să zbori?
John: - O, nu, nu, nu.
- Simţi că te prăbuşeşti adesea în viaţă?
John: - Da!
Sora lui (prezentă şi ea în cameră): - Întotdeauna intră într-o încurcatură.
John: - Mda.
- Spune-mi câteva feluri în care intri în încurcatură. (John a început apoi să povestească în foarte mare detaliu despre problemele lui...)
Jill, în vârstă de 6 ani, şi-a descris astfel desenul: “Sunt o persoană urâtă. Urc pe munte. Mi-am desenat picioarele ca pe nişte gheare de pasăre. Tocmai ce încep să îmi iau zborul de pe munte. Visez să fiu o pasăre uriaşă şi să pot să îi iau în excursie pe toţi copiii de la şcoală. Sunt 150 de copii la mine în şcoala. Pe mine mă cheamă Jill. Când bate vântul, mi se zburlesc penele.”
- Tu te simţi vreodată o persoană urâtă, Jill?
Jill: - Da, unii băieţi nu mă plac deoarece cred că sunt urâtă. Asta mă face să mă simt prost.
- Ţi-ai dori uneori să poti face ceva minunat pentru toată lumea de la tine de la şcoala şi atunci toţi copiii să te placă?
Jill: - Da, aşa cum mi-am dorit în poveste.
Apoi am vorbit puţin despre sentimentele lui Jill de a fi lasată pe dinafară şi respinsă de către copiii de la şcoala. Nu avea niciun prieten şi înainte de această discuţie nu ar fi recunoscut niciodată acest lucru.” (Dr. Violet Oaklander, în cartea Ferestre către copiii noştri)
Fantezia cu pânza de păianjen. “Într-un alt grup, i-am rugat pe copii să îşi imagineze, cu ochii închişi, că fiecare din ei este un păianjen şi să împărtăşească cu voce tare experieţta lor de a fi un păianjen care construieşte o pânză pe ploaie.
“Sunt un păianjen. Nu trăiesc nicăieri. Îmi place să cutreier. Am mulţi prieteni, dar astăzi voiam să fiu singur şi să nu am pe nimeni în jur.” / “Sunt un păianjen. Îmi place să mă caţăr pe flori. Îmi place să văd florile şi păsările. Mă simt cam rău pe ploaia asta.” / “Eu mă plimbam. Am încercat să urc pe o floare, dar nu am reuşit să ajung în vârf. Am căzut.”
Fanteziile ghidate au două beneficii minunate: îi ajută pe copii să îşi descătuşeze sentimentele şi să le simbolizeze. Faptul de a pătrunde în tărâmul securizat al imaginaţiei, în care totul este posibil, dar în acelaşi timp nu este “real”, ci un spaţiu personal, le dă copiilor încredere. De aici, pare că lucrurile, imaginile şi cuvintele “ţâşnesc”, fără a fi copilul “vinovat” de ele, deşi el este autorul, iar “izvorul” îl reprezintă tocmai lumea lui interioară, lăuntrică, autentică, ascunsă vederii noastre şi chiar a lui.
Suportul fizic, lucrul cu mâinile, tehnica creativă a desenului, îi oferă copilului uneltele pentru a reprezenta, pentru a “fixa” fluxul de sentimente, gânduri şi stări. Desenele copilului, în urma fanteziilor ghidate, în care copilul intră în contact cu el însuşi, sunt ca o oglindă pentru sentimentele lui. El le priveşte şi le poate interpreta, le poate descrie, pentru că le vede, dar de fapt pentru că pe el “se vede” mai clar.
Cum putem începe un exerciţiu de fantezie ghidată
“Hai să închidem ochii... Te voi purta într-o călătorie imaginară. Când vom termina, vei deschide ochii şi vei desena ceva ce se va găsi la sfârşitul acestei călătorii. Acum, te rog să te aşezi cât mai confortabil, să închizi ochii şi să intri în spaţiul tău personal. Atunci când închizi ochii, există un spaţiu în care te găseşti. Este ceea ce se numeste spaţiul personal al fiecăruia. Tu ocupi acest spaţiu din această cameră, şi, în general, de oriunde te-ai afla, chiar dacă de obicei nu te gândeşti la asta. Atunci când închizi ochii, poţi simţi acest spaţiu - este spaţiul în care se află corpul tău şi aerul care îl înconjoară. Este un loc în care te simţi bine pentru că este locul tau, spaţiul tău personal.
Fii atent la ce se întamplă în corpul tau. Observă dacă simţi vreo tensiune şi pe unde. Nu încerca să relaxezi acele locuri în care simţi tensiune şi încordare... Doar să îţi dai seama care sunt. Din cap până în picioare... Observă respiraţia. Cum respiri? Respiri adânc sau iei guri mici şi rapide de aer? Aş dori acum să tragi aer în piept, puternic, de două ori. Expiră cu zgomot. Haaaaaaaah. Bine. Acum îţi voi spune o poveste şi o să te port într-o călătorie imaginară. Vezi dacă ma poţi urmări. Imaginează-ţi ceea ce îţi spun. Observă cum te simţi în timp ce faci asta. Observă dacă îţi place sau nu această călătorie. Dacă ajungi în locuri care nu îţi plac, nu trebuie să te duci acolo. Le poţi ocoli. Doar ascultă-mi vocea, urmeaza-mă dacă vrei şi hai să vedem ce se întâmplă...” (Dr. Violet Oaklander, în Ferestre către copiii noştri)
Fantezia călătoriei. “Aş dori să îţi imaginezi că mergi printr-o pădure. Peste tot în jurul tău sunt copaci şi păsări care cântă. Razele soarelui pătrund printre ramurile copacilor şi locul este umbros. Este tare plăcut să te plimbi prin această pădure. De-a lungul cărării se găsesc flori mici, sălbatice. Tu mergi pe cărare. Sunt pietre de o parte şi de alta a drumului şi din când în când vezi câte un animal mic, un iepuraş poate, luând-o la fugă. Mergi pe cărare şi curând observi că poteca o ia în sus şi începi să urci. Acum îţi dai seama că urci pe un munte. Când ajungi în vârful muntelui, te urci pe o piatră şi te odihneşti. Te uiţi în jurul tău. Soarele străluceşte, prin aer zboară păsări. În faţă se află un alt munte şi, între munţi, o vale. Pe celălalt munte se vede o peşteră şi ţi-ai dori să poţi fi şi tu pe acel munte. Observi apoi că păsările zboară într-acolo cu uşurinţă şi îţi doreşti să fii şi tu o pasăre. Deodată, pentru că eşti într-o călătorie imaginară şi orice se poate întâmpla, îţi dai seama că te-ai transformat într-o pasăre! Îţi încerci aripile şi vezi că poţi zbura fără probleme. Aşa că îţi iei zborul şi pluteşti cu uşurinţă până pe partea cealaltă a văii. (Pauză, pentru a-i da copilului timp să zboare).” (Dr. Violet Oaklander, în Ferestre către copiii noştri)
Fantezia peşterii. “Pe partea cealaltă cobori pe o piatră şi imediat te transformi la loc. Te caţeri pe stâncile din jur, căutând o intrare în peşteră şi găseşti o uşă mică. Te apleci, o deschizi şi intri în peşteră. Înăuntru este loc suficient pentru a sta în picioare. Te plimbi prin peşteră, cercetându-i pereţii, şi deodată observi un pasaj, un coridor. Mergi pe acest coridor şi în curând observi că de-a lungul lui sunt rânduri întregi de uşi şi că pe fiecare uşă stă scris un nume. Dintr-o dată ajungi la o uşă pe care este scris numele tău. Rămâi acolo, în faţa uşii tale, şi te gândeşti la ea. Ştii că o vei deschide în curând şi că vei trece de partea cealaltă a uşii. Ştii că acolo va fi locul tău. S-ar putea să fie un loc pe care ţi-l aminteşti, un loc pe care îl afli acum, un loc la care visezi, poate chiar unul care nu îţi place, un loc pe care nu l-ai văzut niciodată, undeva înăuntru sau afară. Nu vei şti până nu deschizi uşa. Dar, indiferent ce s-ar gasi dincolo de această uşă, acela va fi locul tău. (Pauză mai lungă). Aşadar, apeşi clanţa şi păşeşti înăuntru. Priveşte de jur împrejur! Eşti suprins? Priveşte bine la locul tău. Dacă nu îl vezi încă, inventează-l chiar acum. Observă ce se află în el, unde se găseşte acest loc, dacă este în interior sau afară. Cine este acolo? Sunt oameni, cunoscuşi sau necunoscuți? Sunt animale? Sau nu e nimeni? Cum te simţi în acest loc? Gândeşte-te cum te simţi. Te simţi bine sau nu prea bine? Uită-te în jur, plimbă-te de jur imprejur... (Pauză).
Cand eşti gata, deschide ochii şi te vei găsi din nou în această cameră. După ce deschizi ochii, aş dori să iei nişte hârtie şi creioane colorate, cariocă sau culori pastel şi să îţi desenezi locul. Desenează-l cât de bine poţi. Sau dacă vrei, poţi să desenezi sentimentele pe care le ai în legatură cu acest loc, folosindu-te de culori, forme şi linii. Te vei desena şi pe tine în acest loc? Dacă da, te poţi desena ca pe o formă, culoare sau orice altceva. Nu este nevoie să vorbeşti în acest timp. Îmi poţi explica după ce termini de desenat. Ai încredere în ceea ce ai văzut atunci când ai deschis uşa, chiar dacă nu îţi place. Poţi începe oricând eşti gata...” (Dr. Violet Oaklander, în Ferestre către copiii noştri)
** Articol scris de Eva Alexandra Șerban
Bibliografie: Ferestre către copiii noştri, de Violet Oaklander, 2013, Editura Harold
